Dovezile evoluţiei
| Înainte de publicarea cărţii "Despre originea
speciilor", în 1859, Darwin a petrecut 20 de ani coroborând cu
migală dovezi detaliate pentru a-şi susţine teoriile. El a
înfăţişat diversitatea enormă a lumii vii şi a descris variaţia la
fel de impresionantă în cadrul unor specii, produsă de de oameni
prin selecţie, de exemplu la rasele de câini, cai, porumbei sau
vite. Darwin, de asemenea, a legat lenta apariţie şi dispariţie a
speciilor cu urmele lăsate de organisme in roci, aşa numitele
fosile. Dovezile critice au apărut prin comparaţii atente. Comparând fosilele din diferite perioade s-a pus în evidenţă schimbarea treptată de-a lungul timpului a anumitor tipuri de organisme. Compararea planurilor corporale şi a structurilor osoase ale speciilor de astăzi cu fosilele, a evidenţiat modul în care acestea sunt înrudite. Deosebit de importante pentru setul de dovezi adus de Darwin au fost formele de viaţă de pe Arhipelagul Galapagos. Pe insule există medii de viaţă foarte similare cu cele de pe continent, deci specii similare cu cele de pe continent ar fi putut trăi şi pe insule. Dar, aceste specii nu există întotdeauna pe insule! Acest lucru a sugerat că speciile care trăiesc pe insule nu au fost create acolo, dar au putut cumva, în trecut, să colonizeze insulele venind de pe continent. "Priveşte mai atent la detalii", a cerut Darwin, "şi vei vedea că flora şi fauna de pe orice insulă, sunt legate de cele de pe cel mai apropiat continent, dar sunt puţin diferite". Toate acestea au sugerat că variaţiile în cazul speciilor depindeau de cât de mult timp au fost separate. Cu cât a trecut mai mult de când au vieţuit separat, cu atât sunt mai mari şansele ca aceste fiinţe să se fi schimbat în moduri în care se deosebesc de strămoşul lor comun, moduri care le-au permis să supravieţuiască şi să prospere în mediul lor nou. Plecând de la aceste tipuri de idei, Darwin a susţinut că toate fiinţele vii sunt înrudite şi că pot fi descendenţii unui strămoş comun, selecţia naturală fiind forţa motrice din spatele acestor schimbări evolutive. Darwin a adunat o masă mare de informaţii în sprijinul ideilor sale. Tipurile de dovezi pe care le-a folosit, de la fosile până la răspândirea speciilor, sunt mult mai dezvoltate 150 ani mai târziu. De exemplu, proliferarea formelor de viaţă, în aşa-numita explozie cambriană, care a avut loc cu aproximativ 530 de milioane de ani, a fost studiată în foarte mare detaliu. Dar există dovezi şi mai impresionante pentru evoluţie datorate recentelor descoperiri biologice, pe care Darwin nu a avut cum să le cunoască. O mare parte din acestea provin din studierea acidului dezoxiribonucleic sau ADN, molecula pe care se bazează ereditatea biologică, şi astfel, materia primă pentru evoluţie. Studiind cu atenţie ADN-ul, putem găsi noi dovezi privind modul în care sunt înrudite diferitele specii. Genele pentru componentele de bază ale celulelor au fost conservate prin timp, cele mai multe variaţii de la acest nivel sunt eliminate prin selecţie naturală, fiind dăunătoare. Studiind secvenţele aceleiaşi gene la multe specii, găsim un model clar de descendenţă cu modificări. Cu cât a trecut mai mult timp de când două specii au avut un strămoş comun, cu atât mai numeroase sunt diferenţele dintre genele lor. Deci, versiunea umană a unei gene este mai asemănătoare cu versiunea unui cimpanzeu decât cu cea a unui şoarece sau a unui peşte; de asemenea, versiunea şoarecelui este mai asemănătoare cu cea a unui şobolan şi aşa mai departe. Aceste urme ale schimbărilor din trecutul evolutiv pot fi acum cartografiate în detaliu cu ajutorul diferitelor tehnici de genetică moleculară. Aşa cum testele de paternitate folosesc ADN-ul pentru a stabili relaţiile de înrudire dintre indivizi, tot aşa şi testele moderne pot stabili înrudirile dintre specii sau grupe mai mari precum ordinele şi clasele. Un exemplu remarcabil în acest sens a fost descoperirea faptului că balenele şi delfinii sunt mai înrudiţi cu hipopotamii decât cu alte mamifere precum focile sau sirenienii, cu care se aseamănă mai mult ca înfăţişare. Răspândirea bacteriilor rezistente la antibiotice este un bun exemplu de evoluţie în acţiune. Bacteriile care pot supravieţui atacului medicamentelor vor supravieţui şi se vor reproduce, iar cele nerezistente vor muri. Cum bacteriile se divid rapid şi posedă alte metode de transmitere genetică faţă de cele ale animalelor şi plantelor, rezistenţa se poate răspândi mai repede decât pot oamenii de stiinţă să dezvolte noi medicamente antibacteriene. |
 Musculiţa de oţet (Drosophila melanogaster) a fost preferata geneticienilor ca model experimental. La sfârşitul secolului XX s-a secvenţiat complet genomul acestei specii. |
Continuă cu: Concepţii greşite despre evoluţie